....

10 minute mai tarziu parcheaza taxiul in fata unei case, nu cu mult diferita de la cea de la care a plecat. Asta l-a scarbit intotdeauna. De asta nu si-a gasit locul aici... Niciodata nu a vrut sa faca parte din multime, sa fie una dintre oi. Si cum ar putea sa fie diferit cand de la nastere i s-a impus sa stea alaturi de ele... Il deprima enorm cand se gandea asa.

-13 dolari, zise o voce groasa cu accent hispanic.

„Ne-au invadat complet mexicanii astia”, se gandeste el in timp ce plateste.

Se da jos si o vede pe veranda. Chiar si in lumina asta pala a unui felinar ce lumineaza la vreo 15 m e superba. Bretonul brunet ii acopera subtil ochii caprui, buzele ii stralucesc de la crema de noapte cu miros de mosc, piele fina a bratelor, tricoul subtire mulat pe sani, picioarele lungi si incolacite... Totul.... Totul e superb la ea.

-Ce vrei sa faci? Tresare o voce suava. Unde pleci?

-Sa inteleg ca nu vii cu mine.... Imi pare rau, dar ti-am zis, nu te pot obliga...

- Nu pot.... Stii ca m-ar omora. Unde vrei sa pleci?

-Vreau sa parasesc suburbia asta dezgustatoare, orasul asta infect, plictisit, satul de orice. Criminal de personalitati. Aici poti fi crescut sa fii ca restul. E imposibil sa cultivi originalitatea. Stii ca vreau sa devin fotograf. Aici nu pot.... Nu pot sa-mi prezint o galerie. Oamenii de aici ar trece pe langa ea ca pe langa un rahat de caine pe trotuar. Vreau sa-mi incerc norocul la New York. Voi face niste poze, voi incerca sa cunosc niste oameni, sa arat lucrarile mele. Cine stie? Poate gasesc pe cineva interesat de ceea ce fac.

-Cu ce pleci?

-Iau un Grayhound intr-o ora jumate.

La auzirea acestor vorbe, Sarah incepe sa tremure si-l ia in brate. Foarte rar simti asa o caldura din partea unei persoane. Stie ca e ceva special si trebuie sa aiba grija sa nu-l uite.

O ia incet de mana si o duce in spatele casei. Un „backyard” clasic, pur american... Iar simte dezgustul pentru orasul acesta. „Pana si curtile sunt identice” se gandeste el cu scarba.

Ajung langa un tei, nu mare, care, dupa inaltime pare ca are vreo 25 de ani. Mereu i-a placut copacul acesta, si nu numai din cauza improspateaza atmosfera primavara, ci pentru ca e cam singurul lucru care nu apare in celelalte curti vecine. E unic.

Ca in fiecare seara se pun jos sub el. E prea tarziu sa vorbeasca. Niciunul nu mai stie ce sa zica. Ea isi pune capul pe umarul lui si inchide ochii. El ia cealalta mana si o pune pe a ei. Sunt uzi pana la piele. „Noroc ca nu mai fulgera” se gandeste el, si o strange tare... Se cufunda unul in altul...

Un zgomot inalt si de durata scurta perturba muzica ploii. 12.00 arata ceasul.

-E timpul sa plec, zice el cu un usor ton de indiferenta. Nu vrea sa para prea suparat ca o lasa. Ea stie ca n-o va parasi.